Aș vrea să vă scriu despre atașament și importanța acestuia în viața de zi cu zi. Da, știu că știm deja o grămadă de lucruri și avem informații despre ce înseamnă și cum ne afectează relațiile, dar mi-am propus să vă scriu mai pe larg despre această temă și să o pătrund pe cât este posibil în două mini-articole.
Propun să începem cu începutul, și anume cu definiția atașamentului și importanța acestuia.
Ataşamentul are funcţie evoluţionistă, adică ajută în supravieţuire, s-a format în urma selecţiei naturale şi este pezentă şi la alte specii. Nou-născutul fiind atât de mic nu poate comunica verbal cu persoana care îl îngrijeşte (de cele mai multe ori mama), de accea se naşte cu un repetroriu sau set de comportamente care îl ajută să îşi comunice nevoile (de ex. plânsul, urmărirea, prinderea etc.). În cazul în care copilul este separat de mamă şi nu primeşte îngijirea necesară sau nu-i sunt satisfăcute nevoile, acesta riscă să nu supravieţuiască, logic, nu? Aşadar este de înţeles de ce ataşamanetul are funcţie de supravieţuire. Este important de menţionat faptul că supravieţuirea copilului nu depinde exclusiv de acest sistem de comportament al ataşamentului, ci şi de responsivitatea mamei, deoarece până la urmă ea este cea care îşi dă seama ce doreşte copilul să comunice prin comportamentele respective şi dacă îi satisface sau nu nevoile, precum de promptitudinea acesteia. După ce copilul crește și devine din ce în ce mai autonom începe să exploreze lumea. Din acest moment atașamentul nu presupune doar supraviețuire, ci copilul percepe persoana care îl îngrijeşte o bază sigură, un adăpost în timpul exploraţiei.
Cum crește copilul atașamentul și scopul, funcția acestuia se transformă, însă specialiștii din domeniu ne atrag atenția că atașamentul timpuriu (0-2 ani) este atât de specific și unic încât ne influențează relațiile romantice, dar și cele interpersonale de-a lungul vieți, ba mai mult, ne influențează toată viața. Cum? Am să vă prezint pe cât de scurt se poate…
Natura relaţiilor emoţionale, modul în care mama asigură această relaţie este diferit la fiecare pereche de copil-mamă/îngrijitor, iar aceste diferinţe aduc schimbări calitative în relaţie. Aceste diferinţe individuale constă în sincronizarea comportamentelor, eficienţa, organizarea acestora, iar schimbările calitative pot fii cele care asigură un ataşament securizant şi cele care nu. Să luăm un exemplu și să ne imaginăm că băiețelul de vreo 1,5 anișori acum învață să meargă, se străduiește cât se poate de mult să-și mențină echilibrul, dar la un moment dat se clatină, se sperie și cade. Eviden, începe să plângă. Mama acestuia, foarte grijulie sare repede să-și ajute copilul, îl ridică de pe jos și îi oferă un iaurt. Are nevoie copilul în momentul respectiv de acel iaurt? Păi nu are, are nevoie de iubire și afecțiune, de consolare, pentru că tocmai a căzut. Ataşamentul sigur presupune că, copilul are încredere pe deplin în acea persoană care îl îngrijeşte, o vede o persoană stabilă care îi poate oferi protecţie, astfel copilul se simte în siguranţă şi liniştit. Deoarce copilul ştie că se poate baza pe mama şi pe faptul că aceasta îl va proteja, copilul va putea să exploreze mediul din jur fără grijă. Acest tip de ataşament asigură siguranţă şi stabilitate, oferă confort emoţional şi promovează legarea relaţiilor sociale. În schimb, mamele care nu răspund în mod adecvat şi destul de repede nevoilor copiilor, nu le satisfac, nu sunt prezenţi tot timpul, răspund cu mânie, indiferenţă, se formează ataşamentul nesigur sau anxios ce îl determină pe copil să fie nesigur, vigilent, anxios, îngrijorător şi preocupat în cea ce priveşte stabilitatea şi siguranţa lui. Din punct de vedere social aceştia au dificultăţi în a lega prietenii, de a le menţine, mai degrabă preferă să fie singuri.
Din punctul de vedere al dezvoltării optime şi sănătoase desigur că stilul de ataşament sigur este cel mai benefic, însă din punct de vedere evoluţionist atât stilul de ataşament sigur cât şi cel nesigur sau anxios este adaptativ, deoarece serveşte supravieţuirea, însă trebuie să nu uităm consecinţele negative al stilului de ataşament nesigur sau anxios asupra organismului, precum şi eventualele comportamente, dezadaptative.
Acum că știm ce este atașamentul și ce presupune, haideți să vedem de câte feluri poate fi și cum se manifestă acestea.
Cunoaștem mai multe feluri de atașament, mai multe clasificări, categorii și subcategorii. Personal, îmi place să folosesc următorea clasificare când vine vorba de stilurile de atașament și consider că sunt suficiente de a descrie felul și modurile în care ne atașam de oamenii din jur. Așadar, în primul rând avem (1) atașamenul securizant sau sigur, cel mai benefic și cel mai sănătos, apoi avem (2) atașamentul evitant, (3) cel ambivalent și în final cel (4) dezorganizat.
Acum că le știm, haideți să vedem cum s-au format aceste tipuri de atașament și cum se manifestă ele.
a. Ataşamentul securizant: Răspunsurile adecvate, prompte persoanei care îngijeşte copilul au ajutat ca acesta să se liniştească, i-au ameliorat distresul şi i-au amplificat şi întărit emoţiile pozitive. În această situaţie comportamentul îngrijitorilor reflectă senzitivitate, acceptare, cooperare şi disponibilitate emoţională. Astfel copilul a avut ocazia şi şansa să trăiască relaţia de ataşamenl în care emoţiile se pot regla într-un mod eficient, a internalizat sentimentul de aproprierea faţă de ceilalţi, de confort, de plăcerea, a primit dragoste, afecţiune, i-au satisfăcut nevoile, a avut siguranţă, încredere şi a învăţat că este iubit, apreciat, acceptat şi competent.
Să luăm din nou exemplul băiețelului care a căzut; un atașament securizant înseamnă că mama sare în ajutorul copilului, îl ridică sau îl ajută de pe jos, este empatică, înțelegătoare, îl calmează pe băiețel, se asigură că nu s-a rănit, îi oferă căldură și iubire ATÂTA TIMP CÂT ARE NEVOIE pentru a se liniști.
b. Atasamentul evitant: Evitarea apropierii a condus la diminuarea dezvoltării capacităţii copilului pentru sentimente profunde, exprimare sexuală, dependenţă sănatoasă şi încredere. Cel mai probabil el nu a primit ajutor să facă faţă proprilor emoţii, acestea de cele mai multe ori fiind copleşitoare, învăţând astfel ca un mecanism de apărare să le supraregleze, să le evite, să se distanţeze de ele. Tocmai din acest motiv adesea persoanele cu tipar de ataşament evitant au dificultăţi în a recunoaşte şi a exprima proprilie sentimente. Persoanle care l-au îngrijit au răspuns cu aversiune în loc de ataşament, iar semnalele de distres sau de proximitatea al copilului au fost respinse sau controlate în exces, nereuşind astfel ca îngrijitorul primar să-l liniştească pe copil, să restabilească echilibrul emoţional al acestuia.
Persoanele care dezvoltă tiparul de ataşament evitant au probleme în a avea încredere suficient de mult în ceilalţi, dar şi în ei însuşi. Reuşesc să stabilească relaţii pe termen lung însă cu un grad de dificultatea remarcabilă, deoarece le este foarte greu să ajungă să aibă relaţii intime cu cei din jur. De obicei sun sceptici, se bazează doar pe ei înşişi, au tendiţa de a-şi supraestima propria valoare şi tocmai din această cauză ei preferă să nu ceraă ajutor sau suport de la cei din jur. Cel mai des sunt reticenţi în a-şi simţi şi manifesta emoţiile, preferă să nu le acorde atenţie astfel păstrând independenţa emoţioanlă. Prin acest comportament de fapt ei îşi maifestă frica de a se apropia de cei din jur, de a pierde independenţa şi a deveni dependent. Percep admiterea nevoii sau al oricărei solicitări sau semne de de ajutor ca fiind un gest umilitor iar răspunsul la cererea ajutorului va fii cu siguranţă negativ ceea ce ar demonstra propria lor insuficienţă şi ar întări eviatrea şi mai mult.
Dacă luăm din nou exemplul băiețelului nostru care a căzut, acesta probabil se va ridica singur fără să-și exprime nevoile sau sentiementele pentru că știe din experiențele anterioare că mama oricum nu îi va satisface în mod corespunzător nevoile, și oricum nu are certiudinea că acesta măcar va reacționa, așa că nici nu încearcă.
c. Atasamentul ambivalent: Copii cu tipar de ataşament ambivalent au fost îngrijiţi de persoane disponibile doar ocazional şi imprevizibile, deşi cel mai probabil că aceştia nu i-au respins verbal sau fizic. Astfel copilul a învăţat că amplificarea sentimentelor lui creşte şansa de capta atenţia celui care îl îngrijeşte cu toate că, de cele mai multe ori calitatea şi cantitatea atenţiei obţinute nu satisfăceau nevoile copilului, astfel el învaţă că pentru a obţine atenţia trebuie să menţină exprimarea distresului la un nivel înalt menţinând sistemul de ataşament activat într-un mod cronic. Aceaştia devin hipervigilenţi şi predispuşi să exagereze prezenţa pericolului (în special de abandon), amplificând un sentiment de neajutorare. Datorată strategiei de hiperactivare integrarea sentimentelor prozitive despre sine şi despre alţii devine aproape imposibilă. Ei sunt hipervigilenţi asemenea faţă de semnale şi semne reale sau imaginare de respingere, de dezaprobare, confruntare, de retragerea celorlalţi, totmai din acest motiv ei sunt mult prea infricosaţi să se afirme, mai dispuşi să le faca pe plac altora, să se autosacrifice.
Bun, băiețelul nostru tocmai a căzut, plânge după ajutor, după mama Acesta vine, îl ajută, îl ridică de pe jos și îl ceartă să fie mai atent data viitoare pe unde umblă și calcă. Ce face copilul? În prima fază se bucură că e acolo mama, baza de siguranță, apoi este posibil să o respingă atât fizic cât și emoțional, de exemplu, o împinge și își scoate limba.
d. Ataşamentul dezorganizat: Persoana de ataşament apare simultan ca protector, ca bază sigură şi şi ca sursă de pericol, copilul fiind între cele două impulsuri contradictorii. Dezorganizarea copilului apare în urma interacţiunii cu îngrijitorul care adesea a abuzat sau s-a înfuriat pe copil, copilul simţind frică şi teamă de la îngrijitor în loc de acceptare şi ajutor, astfel copilul devine derutat, pierdut. Această frică poate apărea în urma reacţiilor de retragere fizică sau retragerea într-o stare de transă. Pe lângă trauma trăită în copilărie lipsa de soluţii eficiente este ceea ce transformă ataşamentul în unul dezorganizat, deoarece relaţia de ataşament a fost nesigură, dureroasă, imprevizibilă, nu le-a asigurat un context sigur în care copilul pot să facă faţă traumei respective, el a experimentat mai mult rupturi repetate în legătura de ataşament în loc de repararea acestuia care au condus la internalizarea multiplelor modele incorecte despre sine, despre ceilalţi şi despre legăturile sociale.
Ataşamentul dezorganizat este de fapt strategia eşuată a unui copil speriat, disperat. Devenind adulţi aceştia au invăţat să recurgă atât la strategii de dezactivare cât şi la strategii de hiperactivare, manifestând astfel evitarea apropierii dar şi frica de abandon. Altfel spus el îşi doreşte foarte mult să se aproprie de cei din jur, însă din cauza traumelor suferite preferă să evite proximitatea în timp ce este conştienţi de eventualul abandon din cauza evitării şi se teme extreme de mult de acesta.
Dacă băiețelul nostru din exemplu ar avea acest tip de atașament, poate ar face un tantrum monstruos când ar cădea, fără prea multe șanse de a-l calma, sau poate ar exagera întâmplarea (căderea) sau ar refuza să mai umble singur, și nu din pricina că nu ar putea, sau că i-ar fii frică de actul în sine, ci de dragul de a atrage atenția asupra lui și de a menține o interacțiune, fie ea de orice fel cu mama.
Bun, acum că știm ce este atașamentul, care sunt tipurile de atașament, cum s-au putut ele forma și cum se manifestă, vreau să vă menționez că stilurile de atașament sunt măsurbile, sunt mai multe chestionare și teste, interviuri validate științific cu ajutorul cărora un specialist poate spune ce fel de atașament aveți.
Aș vrea să menționez și aș vrea să țineți cont de ce citiți, că rar se întâmplă ca stilul de atașament prezent în copilărie să fie prezent neschimbat la vârsta adultă. Adică, stilurile de atașament se schimbă, acestea sunt influențate de nenumărați factori de-a lungul vieții (pierderea unui animal de companie, unei persone dragi, a locului de muncă, despărțiri, divorțuri, precum orice factor de stres major în viață). Dacă eu am avut o relație foarte bună cu mama mea și am dezvoltat un stil de atașament securizant în copilărie, însă în adolescență ne-am mutat din țară, m-am confruntat cu un stres imens în ceea ce privește integrarea într-o școală nouă, comunitate etc., iar ca adult nu prea am reușit să-mi formez relații sociale, mai mult posibil că am și divorțat, deoarece eram într-o relație toxică – șansele ca în momentul de față, ca adult să mai am un stil de atașament securizant sunt mici.
Aș vrea să mai menționez aici că sunt o serie de factori care au puterea de a influența atașamentul încă din momentul în care apar cele două dungi pe testul de sarcină, și anume cultura, genetica, apoi sunt caracteristici al mamei și al mediului cum ar fii stilul parental, satisfacția maritală sau succesul în căsnicie, sensitivitatea maternă, temperamentul copilului, evenimente de viață majore. Nu știu dacă trebuie să mai explic cât și cum ne influențează acești factori, însă sunt studii serioase pe această temă.
De câte ori se poate schimba un stil de atașament – încă nu știm-, dar cu certitudine acesta este variabil, însă felul și modul în care ne-am atașat de persoana care ne îngrijea în copilărie este crucial la vârsta adultă, deoarece conform teoriei atașamentului, acele interacţiuni timpurii dintre copil şi mamă o dată internalizate influenţează relaţiile romantice şi cele familiale la vârsta adultă, dar şi percepţia, aşteptările şi credinţele despre individul însăşi şi despre cei din jur. Astfel se presupune că dacă interacţiunile timpurii dintre copil şi mamă sau îngrijitorul primar nu promovează dezvoltarea unui stil de ataşament securizant, individul poate dezvolta anumite credinţe, aşteptări incorecte şi disfuncţionale (acestea se activează automat, funcţionează inconştient şi sunt greu de schimbat) despre el însăşi, dar şi despre cei din jur, mai mult de atât, poate dezvolta un stil de ataşament nefavorabil în relaţiile lui romantice la vârstă adultă. Adică modul și felul în care ne-am atașat de persoana care ne-a îngrijit în copilăria timpurie va fii mereu un fel de reper în viața noastră și automat ne vom ghida de acesta când vine vorba de alte relații.
Despre felul în care ne influențează stilul de atașament timpuriu voi scrie într-un alt articol, deoarece este mult de digerat și sunt multe informații, unele poate mai noi, altele bine știute deja.
